2016 - anu' în care am luat și Uniteru' m-au și dat afară.
remember 2016 că am înțeles ca asta e trendul. facem o trecere în revistă la ce a însemnat anul ăla.
am luat uniterul pentru debut și am luptat pentru dreptate.
la piece de la resistance: m-au dat afară de la teatrul din Brașov că am protestat împotriva unui concurs de manager fraudulos mizer: gen unu’ luase 5 pe un proiect, s-a schimbat comisia și omu’ a luat 9 și ceva.
am crezut că e o glumă. proastă.
aveam 24 de ani și mă băteam în piept cu valori ca: bine, dreptate, corectitudine.
cu toate că mai copiasem și eu la scoala dar măcar știam că iau 1 dacă mă prinde. în 2026 copiezi la teza de doctorat și rămâi ministru, bașca te mai și scuză șefu’ clasei.
ei bine eu în 2016 credeam că lucrurile se rezolvă, că oamenii vor acționa dacă eu le spun ce se întâmplă. am și fost în birou la un pesedist să îi zic că apa e udă și că primarul e cam nașpa și mi-a zis ca e blat între toate partidele și el. că eu sunt prea frumoasă și par și prea deșteaptă să-mi bat capul cu asta. că mai bine plec de tot la București. oricum îmi dădeam salariu de 1000 de lei, cât era pe atunci, pe naveta București - Brașov.
zis și făcut. și așa plângeam de nervi de fiecare dată când intram în Brașov și vedeam Mc-ul de pe Calea București. (fun not so fun fact e că 10 ani mai târziu tot mă gândesc când îl văd că nu s-a schimbat nimic în bine acolo).
în capitală locuiam pe Socului fostul bulevard Pantelimon și aveam seri când de la șoc, traumă, sau stupoare - că se moare cu dreptatea în mână - mă trezeam paralizată de frică și nu mă puteam mișca.
într-o noapte din astea, după minute de panică deplină, am avut revelația că stau de ceva timp în întuneric și totuși nu mi se întâmplă nimic. așa mi-a venit ideea pentru TEDx-ul de la Cluj, ceva ani mai târziu.
am avut zile când Andreea, prietena mea, mă ținea strâns în brațe aproape imobilizată să pot să mă liniști de anxietate.
cred că am stat mai tot anul singură în 2016 (no strings attached) și vreau să cred ca doar m-am distrat, dar cel mai probabil n-am știut să păstrez sentimentul de „insuportabilă lejeritate a ființei” (Milan Kundera, 1984).
probabil iubeam prost și deplin (și) în 2016, dar a durat ceva pana să-mi aduc aminte pe cine. cert e ca la vârsta aia, mai tot timpul sufeream fie din dragoste sau de nedreptate.
în timpul liber dădeam lecții nesolicitate colegilor de master sau prietenilor despre implicare civică, despre cum sa te lupți cu tine și nu știam mai nimic despre blândețe.
prin Aprilie am făcut unul dintre cele mai mișto spectacole: București. Instalație umană. am luat castingul și datorită poeziei ăsteia care nu știu dacă mai stă în picioare:
“Alerg 5 minute pană la intersecția Chișinău cu Basarabia și mă doare cerșetorul din colț mai tare decât plămânii.
Respir prafuit. Respir poluat. Respir aerul pe care nu îl simt niciodată când mă urc în mașină și sufoc toate animalele pentru care am devenit vegetariană.
E toată speranța demersului meu adult într-o mlaștină argheziană.
Nu voi salva planeta. Alerg.
Bucureștiul m-a făcut să uit să scriu poezii pentru că am ajuns prea obosită să-mi trăiesc o poezie odată imaginată din cauza inerției alergării către poezie.
Am plecat o provincială scriind despre ploi viscerale și alte inefabile și am ajuns o „capitalistă” care încearcă să îi învețe pe alții să fie o poezie.
Nici nu știam ca exista o farmacie non-stop atât de aproape de ceea ce am ajuns sa numesc acasă.
Și mi-am dat seama că turturelele de pe Bach din Floreasca pe care le aveam la geam erau o poezie pe care abia acum o trăiesc. Atunci cand le-am văzut simțeam nevoia sa mi-o trăiască alții, o poezie pe care depresia nu m-a lăsat să o simt și tot ea îmi dă liniștea credinței ca totul e decât prezent. Eu sunt turturelele. Șezi prezentă.
Oare ăștia au o piscină ok și curată? Îmi fac abonament. Săptămâna viitoare.
Bucureștiul e toți băieții pe care i-am crezut bărbați, pe care după aia am vrut să ii fac. Pentru că am eu o impresie ereditară defectuoasă că aș putea scoate potențialul din toate femeile și toți bărbații cu care mi-aș pierde nopțile și transpirația și i-aș face să zâmbească.
Mamă, mai am mult pana la intrarea în parc? Aș fi putut sa iau mașina până aici.
Bucureștiul sunt toți oamenii pe care nu îi voi cunoaște și cu care îmi voi petrece multe ore, aș fi zis beri, dar eu de la 3 mă fac praf așa că nu cred ca are sens să desfac picioarele vulnerabilității mele din dorința de a fi simpatică nimănui. Nu sunt simpatică. Sunt foarte simpatică. Empatică. Pozitivă uneori din frica de a nu fi nesimțită față de univers. Lamentarea e de prost gust, în viața, dar pe scena cu toții vor sa joace Hamlet.
Mai fac o pauza înainte să ajung la intrarea în parc, să-mi trag curajul și odată ce va voi întalni în viitor voi deveni trecutul vostru așa ca tot ceea ce pot sa fac este sa mă bucur pana la orice capăt de acest prezent și să vă întind mâna să vă zic că Bucureștiul suntem noi, cei trecători.
Singurul aer pe care eu am posibilitatea să-l curăț este cand sunt cu voi în teatru.
Alerg înca o tura de cel mai mic și urat lac pe care l-am văzut și decid că nu mai alerg aici.
N-am reușit să termin nici măcar o idee. Am auzit ca în IOR se aleargă mai bine. Alerg. Am intarziat la repetiție. Diseară am spectacol.”
am jucat prea puțin spectacolul și umblă vorba prin târg că ni l-au cenzurat că prea ne luam de politicieni. Acum mi se pare că nici măcar nu se mai simt amenințați de represalii culturale.
cândva în aceeași perioadă se dăduse știre în ziar că se face un proiect mare la Teatrul Național. am mai dat cel mai important casting pentru un proiect care din păcate nu s-a făcut niciodată. 1984 în regia lui Bobi Pricop, dar eu și (Alexandru) Potocean am luat și așa ne-am angajat la TNB.
am fost vreo 300 de fete văzute din vreo 600 inițial sau poate exagerez ca să mă dau vitează ca-n 10 ani toți suntem păsări-lăti-lungilă și n-am bătut cu zmei aprigi în tinerețe. competiția asta în breaslă e unul dintre cele mai stupide lucruri.
stupid mai e și să fie vorba despre tine. nu știi sa faci diferența între ce vezi tu și ce văd ceilalți și poate cel mai important, ce vede ăla care vine sa te vadă. el vede un spectacol din care tu faci parte. dar în timp ce el nu mai vede, tu (generic) te chinui și mai tare să îi sari în ochi. mi se pare că, din păcate, o să rămânem mulți buni dar proști și singuri.
îmi dau seama că de 10 ani zic că nu exista an mai bun de facut 1984, de vorbit despre minciuna ca adevar și despre război ca pace ca ăsta și parcă niciodată mai bun ca 2026.
dar în 2016 m-am dus într-una din cele mai frumoase vacanțe. în Portugalia cu mama. am văzut 13 orașe. am stat 2 saptamani. eram mov în cap.
iar din 2016 și până în 2026 am învățat să stau cu mine. să știu că indiferent ce mi se întâmplă, o sa fiu alături de mine.
și-am învățat să îmi placă de mine. tot mă chinuie gandurile ca n-am fix corpul pe care-l vreau și îmi vine sa ma infometez fix ca acum 10 ani, dar îmi place enorm de mine până și cu derapajul asta.
tot nedreptatea mă inflamează cel mai tare. tot anxietatea e felul meu de a răspunde stimulilor și e posibil ca toate astea să nu se schimbe niciodată.
s-a schimbat felul în care am incredere-n mine, încredere în următorii 10 ani.
dacă ar fi fost acum 10 ani sa mă uit la următorii 10 m-aș fi uitat probabil cu timiditate sau bravură, pe cand acum mă uit zâmbind căci ăștia 10 ani mi-au adus umor și multă autoironie.
voi ce făceați/cum erați în 2016?