cum am vrut să scriu un jurnal „performativ” despre lăsatul de fumat și n-am mai scris că mai întâi a trebuit să învăț să vorbesc, să gândesc și să tac despre cancer.

cum speram să mă reapuc de fumat și să mă las iar și să mă chinui în văzul vostru și să mă alint
și cum am ajuns să mă uit din afară la orice moment în care am spus „eu nu pot să fac asta”, „eu nu pot să mă las de fumat”
și să zâmbesc.
cum azi vă zic despre cel mai vulnerabil lucru pe care l-am putut face pentru mine zilele astea și anume: să nu plâng.
cum am crezut, cum i-am învățat pe alții, ba chiar cum mi s-a și reproșat că vulnerabilitatea înseamnă plâns,
și atunci de ce nu plâng, de ce nu mă las, ce e în neregulă cu mine,
(ce plm sperie așa tare oamenii — cine sunt, capacitatea asta a mea de detașare prezentă care mă miră și pe mine uneori)
cum vulnerabilitatea înseamnă lacrimi și durere pe care nu ți-e teamă să o lași să se vadă
and boy was I wrong,
că m-am trezit în baie, schimbându-mi pansamentul acum câteva zile,
încercând să acopăr gaura dintre nas și gură pe care o am,
pe care oricum nu pot să o acopăr perfect,
și că prin pansament și gutieră mai trece apă, cafea sau ciocolată caldă,
și că dacă n-am pansament pot să-mi bag limba direct în nas
și dacă inspir profund se simte rece și mă gâdilă și râd
(și chiar și acum când scriu zâmbesc).

și revin la povestea cu plânsul
pentru că sunt în baie cu pansamentul înfipt
și simt ochii plini de lacrimi.
pentru că e mult, pentru că mi-e frică,
pentru că e vocea și profesia mea în gaura mea din gură,
pentru că uneori avem pretenția să ne fie mai ușor
și aș fi avut toate motivele să o fac,
să fiu vulnerabilă că doar despre asta scriu fără punct.
doar că abia îmi pusesem pansamentul
și m-aș fi umplut de secreții și mi-ar fi fost complicat.

așa că mi-am respirat lacrimile
și mi-am dat seama că cel mai vulnerabil lucru pe care îl pot face
este să am încredere
și să nu plâng.
să zâmbesc și să fiu alături de mine
în felul în care am nevoie,
nu doar „așa cum pot”.

și dacă eu sunt spațiul în care aș fi putut fie să plâng, fie să nu plâng,
cine credem că suntem când avem impresia că putem sau că nu mai putem.
cine suntem dincolo de părerile pe care le avem despre noi sau despre lume.
și dacă suntem spațiul în care lucrurile se întâmplă,
iar eu le observ,
o să fac alegeri mai bune pentru mine.

mi se întâmplă foarte multe lucruri bune, nevăzute,
despre care o să încerc să scriu perioada asta.

mult timp, când am auzit de la supraviețuitori că e un cadou cancerul,
am crezut fie că exagerează, fie că e ceva ce frizează psihoza mistică.
cum rămâne cu toți cei care nu trăiesc?
pentru ei ce e?
și cumva aveam dreptate, cumva greșeam.
ceea ce e întâlnirea cu (propria-ți) moarte
e doar felul tău de a te duce la întâlnire,
iar acest fel poate avea enorm de multe valențe.

cancerul nu are intenție.
nu vine cu lecții.
nu vine să te educe.
se întâmplă.
iar sensul — dacă avem norocul să-l dăm —
e al nostru, nu al bolii.

vă mai zic și cum am plâns cu toate pansamentele când a murit poeta Andrea Gibson zilele astea.
o găsiți în toate mediile (substack, instagram) și merită să plonjați în oceanul care a fost ea,
eu vă stropesc cu un citat și o poezie de-ale ei înainte de a încheia postarea cu detaliile mele medicale:

„A couple years ago, Andrea said, “Whenever I leave this world, whether it’s sixty years from now, I wouldn’t want anyone to say I lost some battle. I’ll be a winner that day.”

Whatever beast of emotion bucks or whimpers through you right now, I hope you can hold that line beside it: Andrea didn’t lose anything. If you had been here in our home during the three days of their dying—if you’d seen dozens of friends drift in to help, to say goodbye, to say thank you, to kiss their perfect face, if you’d felt the love that floored every hospice nurse—you would have agreed. Andrea won.”

How the Worst Day of My Life Became the Best

Andrea Gibson 1975 – 2025

When I realized the storm
was inevitable, I made it
my medicine.

Took two snowflakes
on the tongue in the morning,
two snowflakes on the tongue
by noon.

There were no side effects.
Only sound effects. Reverb
added to my lifespan,
an echo that asked—

What part of your life’s record is skipping?
What wound is on repeat?
Have you done everything you can
to break out of that groove?

By nighttime, I was intimate
with the difference
between tying my laces
and tuning the string section

of my shoes, made a symphony of walking
away from everything that did not
want my life to sing.

Felt a love for myself so consistent
metronomes tried to copyright my heartbeat.

Finally understood I am the conductor
of my own life, and will be even after I die.
I, like the trees, will decide what I become:

Porch swing? Church pew?
An envelope that must be licked to be closed?
Kinky choice, but I didn’t close.

I opened and opened
until I could imagine that the pain
was the sensation of my spirit
not breaking,

that my mind was a parachute
that could always open
in time,

that I could wear my heart
on my sleeve and never grow
out of that shirt.

That every falling leaf is a tiny kite
with a string too small to see, held
by the part of me in charge
of making beauty
out of grief.

și acum câteva tehnicalități.

(asta aș fi vrut să fie a 2a frază, dar nu e despre asta vorba):
o să fiu bine, am o formă mai puțin invazivă, l-am prins devreme,
posibil după ultima operație să scap și de radioterapie,
iar tot ce simțiți când citiți cuvântul „cancer” e normal.

bref, am avut o tumoră pe cerul gurii
și în funcție de când postez fie mă pregătesc de a 4a operație, pe 23 iulie,
fie sunt deja după.
am doctori extraordinari care merită postarea lor și o vor avea.

eu sunt bine.
și dacă tu vrei să îmi spui ceva,
spune-mi ce vei face azi sau mâine,
poetic, subtil și profund pentru tine.
poate să fie și doar un gând.

and if you wanna ride with me on this road,
promit să fie și bumpy, și fast, și weirdly slow,
puteți să vă abonați pe Substack.