dacă ar fi fost să mor în vară

(sau discursul de la TEDx Iași)

M-am perpelit două luni. Două luni în care am scris, șters, rescris și am stat cu discursul în cap fără să pot să-l spun cu voce tare. Andrei plângea de fiecare dată când îl auzea. Mama nici nu a vrut să-l audă înainte, doar l-a citit.

Așa cum o să citiți mai jos, asta e povestea TEDx-ului meu de la Iași, atât experiența de a-l scrie, cât și discursul în sine.

Întâi varianta video și după și cea scrisă pentru că pentru mine de multe ori e atât de util ce a zis cineva, încât aș vrea să mă întorc la câte o formulare sau la vreo idee dintr-un discurs și nu pot să fac asta și nu vreau să îl mai ascult că vreau să îl pot așeza în mine cu vocea mea. Vi se întâmplă și vouă asta?

Pentru că Substack-ul aș vrea să fie cât mai intim și cât mai formă de jurnal, indiferent de rubricile noi pe care vreau să le introduc, o să vă povestesc ce prostii îmi trec prin cap și cum mă îndoiesc de mine.

Întrebările care m-au chinuit:

Întâi m-am tot întrebat oare cui o să îi folosească un discurs despre cum am trecut eu cu bine prin cancer sau mai degrabă despre de ce să faci schimbări importante (să lucrezi la tine, să mergi la terapie, etc.) ca sa fii ok înainte să se întâmple lucruri grele, să le poți duce mai ușor. Tendința e de a ne duce mai degrabă spre ceea ce e facil și promite vindecări, schimbări, reușite miraculoase, iar mie una mi se pare îngrijorător. Vorbeam cu mama despre reticența oamenilor pentru formele de terapie/coaching care îți zic că mai trebuie să te îndoiești de tine și să pui osul la muncă versus faci trei incantații și se rezolvă sau nu se rezolvă că e vina lui străbunica și tu dacă dai bani mulți o să te eliberezi și o să fie totul ok sau (mai rău) afli că ai făcut cancer pentru că nu te-ai iubit destul. Vă rog să fiți atenți și dacă aveți nevoie de ajutor sau îndrumare să îl cereți oamenilor specializați. Și dacă aveți de rezolvat probleme simple, gen cum să am o relație ok cu mine și oamenii din jur sau munca mea, vi-o recomand pe mama.

De ce am forțat-o:

Am scris discursul și pentru mine, să înțeleg prin ce am trecut și să mă bat pe spate (conștient!) pentru felul în care am trecut prin asta. Probabil că am făcut-o prea devreme. Două săptămâni înainte de TEDx și încă nu puteam să îl zic cu voce tare că mă topeam de anxietate dar am forțat-o și pentru mine și pentru cei din jur. Ce vreau să zic cu asta e că mi-a fost greu, îmi dădeam seama că fac față și că decât să îmi zic că mă retraumatizez, mai bine îmi spun că, cu toate că mi-e greu, o să zic discursul, nu o să renunț și o să îi rog să mă lase cu foi în mână să mă sprijin de ele.

(Am făcut precizarea asta pentru că m-a ajutat mult acum câțiva ani când mi-a zis terapeuta mea, Domnica Petrovai, că după ce trecem printr-o experiență complicată, un timp e bine să nu o tot analizăm, că riscăm să rămânem într-un cerc vicios de emoții. Bref, uneori ajută să taci, alteori să vorbești.)

Trecând peste toate astea cu toate că mi-ar fi fost mai ușor să am experiența TED în mai 2026, mă bucur enorm că am făcut-o și că pot să vă împărtășesc asta despre mine.

Aș vrea să le mulțumesc și oamenilor care au devenit paid subscribers și subscriberilor noi free. Conținutul meu rămâne gratuit pentru toată lumea, dar înseamnă mult pentru mine susținerea voastră în toate formele ei. Mă responsabilizează și încurajează. Și mă bucură când aflu că you share it cu oamenii dragi.

Now let’s get serious. Asta e speech-ul:

TEDx Iași - Ada Galeș

Mai 2025.

Stau într-o sală de repetiții din București.

Joc o doctoriță care urlă la pacienta ei:

„Ai cancer în stadiu 4! Du-te la oncolog!”

Repetăm scena o dată. De două ori. De trei ori.

A patra oară, telefonul meu vibrează.

Era medicul meu adevărat.

„Ada, ai cancer.”

Piesa se numește “Nimic nu e întâmplător.” Și tot ce pot să vă spun e că nu există nimic mai aleatoriu decât distribuția naturală a norocului.

Cine dintre voi crede că evenimentele majore – un diagnostic, o pierdere, o criză – ne schimbă?

Perfect. O să vă povestesc azi cum și de ce putem să ne schimbăm noi înainte de ele.

Prin onestitate radicală, curiozitate salvatoare și recunoștință autentică. Dacă plecați de aici hotărâți să vă fiți alături în viața banală, efemeră, extraordinară – mi-am făcut treaba. Pentru că viața nu așteaptă un dezastru ca să merite trăită la maxim.

Pare că m-am pregătit toată viața pentru cancer. Știu că sună ciudat, poate chiar ofensator. Dar încercând să-mi explic cum am trecut prin asta așa de bine, încerc să vă ofer și vouă uneltele astea. Nu trebuie să așteptăm un eveniment major ca să ne transformăm. Deștepții învață din experiența proprie. Înțelepții din a altora. Voi? Sper să învățați din a mea – și să acționați acum.

Onestitatea e mai importantă decât optimismul dar ea nu există fără speranță

Am trecut prin patru operații și de fiecare dată apropiații au sperat că o să fie ultima.

Eram în curtea casei cu mama înainte de a treia operație și ea a zis că „o să fie ultima” și eu am zis că „Sper, dar sunt gata să fiu alături de mine și dacă nu. Am nevoie să fiu realistă”.

M-au ajutat mai mult oamenii care mi-au zis că indiferent de cât de greu e, știu că „I got this” decât cei care mi-au spus doar o să fie bine.

Și vă recomand, dacă cineva trece prin ceva complicat să ziceți: îmi pare rău, cred că îți e greu. Și dacă vreți și puteți să adăugați: ai nevoie de ceva?

Corpul nu e un element mistic sau simbolic

Corpul iti spune aberatii, dar daca îl asculți el te învață să fii simplu, ceea ce deja ești, nu fantastic sau iluminat.

Cancerul nu e spiritualitate, nu vorbește cu tine sau orice altă narativă dubioasă care inevitabil îți va vinde mai târziu remedii naturiste, clisme sau vindecări prin uleiuri esențiale.

Și chiar și cel mai lucrat om de pe lume (arătând spre mine) - fun fact eram arogantă și înainte dar acum chiar că nu mai am limite - o să aibă tot felul de gânduri stupide dar cel mai important e să nu crezi chiar tot ce gândești.

În orice caz, nu faci cancer pentru că ai gândit greșit, nu faci cancer pentru că te urăști, ai luat decizii proaste, nu e vina ta, nu e vina nimănui, dar din păcate și din fericire e responsabilitatea ta cum îți trăiești mai departe viața.

Curiozitatea salvează vieți

Eram înainte de ultima operație. Cam cu două zile înainte a început alunecatul pe o pantă anxioasă și credeam că o să mor că îmi doresc prea mult să fie ultima și normal ca după, m-am speriat că mă atașez de rezultat, prea vreau să fie ultima și evident că nu am înțeles tot ce era de înțeles, dacă nu sunt gata să nu mai am cancer? sigur o să fuck it up again! dacă fac din nou?! nu sunt suficient de pregătită, de bună, de înțeleaptă și atunci nu o să mă mai trezesc din operație. logic nu?

Fuck, stau pe patul de spital și gândesc toate astea chiar cu trei ore înainte de operație și îmi e clar că eu o să mor. Nu-i nimic, măcar am încheiat toate socotelile, măcar mi-am cerut scuze, am iertat, am cerut iertare, până și de oamenii pe care nu credeam nici că aș vrea nu doar că nu aș putea să îi iert. N-am făcut-o ostentativ. Măcar mor ca un călugăr budist. Dar cum era aia cu non-atașamentul? Fuck mie mi-e frică de moarte?! Parcă învățasem să fiu curioasă până și față de moarte și

Și taci Ada! taci un pic!

Frica nu e premoniție, nu e semn, e fantoma controlului. Dacă îți e frică nu înseamnă decât că îți e frică.

Nu crede tot ce gândești. Stai acolo. Controlul nu există. Să renunți la control nu e spiritualitate, e igienă mentală.

Probabil o să supraviețuiesc, mi-am zis.

Și dacă nu, nu pot face nimic acum.

Așa că am scris un poem scurt:

Dacă ar fi fost să mor în vară aș fi vrut să se spună că a murit de curiozitate.

Curioasă de ultima suflare,

Curioasă de ultimul gând, de ultima atingere, de ultimul gust, de ultimul gând care va fi deja trecut.

Ultimul prezent, singurul care există, fără viitor.

Dar având în vedere că încă trăiesc și că vara viitoare îmi voi aduce aminte de momentul de acum aleg să vă spun că poți să fii curios în timp ce treci prin lucruri grele.

Tot ce pot să fac e să respir.

Să respiri e deja o formă de participare la viață. Așa mai respiră o dată. O să vă rog să facem asta împreună.

Inspirați...

Expirați...

Simțiți curiozitatea față de propriul vostru corp, față de cum vă puteți fi alături.

Recunoștința e o formă de claritate, nu o obligație.

Știți exercițiul ăla cu borcanul de recunoștință?

Da. E plictisitor.

Recunoștință vine în drum spre o biopsie, sau în sala de repetiții, când realizezi că încă poți fi acolo. În felul în care le zici colegilor astfel încât să mai putem repeta după.

N-am devenit mai bună actriță. Nici mai sfântă.

Doar mai atentă la momentul în care încep să o iau pe arătură.

Am avut un cancer ușor, sunt alți oameni care o duc mult mai greu decât mine. Întotdeauna dacă te uiți suficient de sincer și de atent e cineva care o duce mai bine sau mai rău ca tine și din punctul meu de vedere atât timp cât putem avea conversația asta înseamnă că suntem cu toții cât de cât OK.

Reziliența înseamnă să fii mai bine după o furtună.

Și cred că sunt. Mai împăcată. Mai atentă. Mai curioasă.

Perfecționismul tot apare: că să ne înțelegem, n-au trecut nici două săptămâni de la ultima biopsie care s-a întors cu margini curate și tot m-am auzit zicând în capul meu „pfff dar mai lucram și noi ceva, că ai stat toată vara, nu mai ai cancer acum te poți întoarce la a crede că nu ai făcut destule”.

Sau: „oricum te judecă lumea, acum o să te și evite că ai avut cancer”.

Am multe derapaje, dar mă aud. Și asta e diferența.

Mi-a fost greu să scriu discursul ăsta. E prea devreme, poate.

Dar dacă am trecut prin cancer, nu pot trece și printr-o retraumatizare?

Acum o lună, voiam să renunț la TEDx.

Eram în stres total.

Și fix atunci mi-a scris o persoana necunoscută.

Avea nevoie de un sfat medical și uman.

Pentru că eu vorbisem public, ea a avut la cine să apeleze.

Și mi-am zis: da, pentru asta merită să fiu aici.

Cum ne putem bucura de viață înainte să ne fie teamă că o pierdem?

Să învățăm să ne fim alături.

Să cerem.

Să spunem ce vrem, ce nu vrem, ce avem nevoie.

Să știm când greșim.

Să vorbim frumos cu noi.

Să mergem la doctor. Să învățăm să luăm cele mai bune decizii medicale pentru noi, Să învățăm că autonomia corpului nostru ne aparține.

Să mergem la terapie.

Doar că nu e suficient să spunem “du-te la terapie” când trăim într-o societate din ce în ce mai egocentrică care pune tot mai multă presiune pe individ să se descurce singur. Mai mult decât atât, oricât de bine am fi individual, e incomplet până nu suntem bine - împreună.

Mie, cu toată terapia mea, mi-a fost greu. Cum aș fi fost fără?

Câți oameni află că au cancer sau trec prin greu fără să fi avut vreodată acces la suport emoțional? Câți medici tratează zeci de pacienți pe zi fără să aibă ei înșiși unde să-și proceseze epuizarea?

Nu e suficient să punem responsabilitatea doar pe individ când sistemul nu ne susține să fim bine nici individual, nici colectiv.

Ce ar însemna să avem politici reale de sănătate mintală integrate în sănătatea fizică? Să avem sisteme de suport pentru echilibru? Să avem educație despre echilibru emoțional de la vârste mici? Să avem suport real pentru cadrele medicale? (Oameni educați să aibă grijă de ei știu cum să facă și partea de prevenție și partea de mentenanță și de trecut efectiv prin boală și degrevează sistemul de sănătate).

Din fericire, avem doctori extraordinari în România. I-am întâlnit vara asta. Mi-au salvat viața. Iar faptul că am avut bafta unei forme mai ușoare de cancer și a unei echipe excepționale mă responsabilizează să vorbesc despre asta și să să mă bucur de efemeritatea vieții.

Evident că nu eram pregătită pentru cancer. Nimeni nu e.

Dar eram pregătită să fiu om complet.

În fața mea, a bolii și a vieții.

Și în timp ce treceam singură prin asta, eu și corpul meu deodată, am avut șansa să observ că nu am fost nicio clipă singură ci alături de oamenii din jurul meu.

Cum ar fi să putem trece cu bine prin viața asta - banală, efemeră, extraordinară?

Răspunsul e simplu: cu tine alături de tine, împreună cu oamenii care te sprijină.

Mulțumesc.

Și dacă v-a plăcut, m-aș bucura enorm să mă dați mai departe sau să dați restack post-ului.