de când m-am dat mare pe internet că nu plâng am plâns de am rupt

de data asta, încep cu veștile bune: sunt bine. sunt cu tot cerul gurii cusut. dar am o biopsie cu margini curate și nu voi face radioterapie. sunt gata. sau, mă rog, gata de acum înainte. mă refac încet, dar mă refac. sper să vă pot da și vouă din ce mi-a fost dat mie în ultimele patru luni, de la mine și de la lume.

am plâns de vești bune.
am plâns de cadouri primite.
am plâns de frică.
am plâns de iubire pentru viață și pentru meseria mea.
am plâns de speranță.
am plâns fără lacrimi.
și am primit mesaje de la oameni care mi-au spus că plâng pentru mine.

eu, la un moment dat, am crezut că m-a rănit lumea, că mai bine îmi întorc capul de la ea. dar e ceva de des-făcut aici: între cum credem noi că ne rănește lumea și imposibilitatea noastră de a fi sinceri cu ea.

ideea e că m-am speriat de nedreptate, de mai multe ori în viață. (o să vă mai zic eu altă dată cum am ratat tot ce era de ratat sau cum mi-am luat-o artistic în ultimii ani de la lume și de la mine — într-o altă postare, în care o să vorbesc probabil despre cât de norocoasă sunt, de fapt, și că mult din viața noastră (privilegiată) e de fapt despre perspectivă.)

odată cu episodul ăsta, mi-am dat seama din nou (că unele lucruri nu le învățăm o singură dată) că iubirea nu trebuie să fie bilaterală (ca o relație) — și că de data asta eu sunt cea care o primește necondiționat. și că e o acțiune conștientă, prezentă.

știu că oamenii care primesc multe lucruri nu le merită (și bune și rele), dar eu, în perioada asta, am mai primit și senzația aia timidă, care vine cu o oarecare rușine, că poate merit iubirea pe care o primesc. și că meritând, știu să mi-o și ofer. ceea ce promit e că o voi da înapoi înzecit.

când ți-e greu, toate lucrurile alea de care ne plângem de obicei devin ușoare. am primit toată tandrețea asta pe care nici n-am știut că o purtam după mine și tot ce a trebuit să o fac a fost să deschid ochii să o văd. (să mă las din nou în pericol de a fi sinceră, prezentă și vulnerabilă lumii necunoscute.)

în budism există o practică de meditație care se numește metta — loving kindness — și care e, de fapt, una dintre cele patru virtuți la care aspiră tot globul. uneori o prindem, ca o boare de lumină perfectă de apus după ploaie. și apoi dispare.

metta înseamnă intenție de bine, curată, îndreptată spre un altul generic. sau spre tine.
nu e nici altruism, nici rugăciune.
e umanitate.

fuck. social media. știu. dar dacă a fost creată și pentru ceva bun. ăsta e scopul: apropierea.

am vorbit la Digi24 într-un format făcut de Ioana Ciurlea — „Împreună fără ură” — despre câtă m#$e mi-am luat eu online, și ce e ura asta, și ce se întâmplă cu societatea, și o să vedeți voi când apare.

și la vreo săptămână am primit munți de iubire. [(o singură persoană mi-a scris că merit cancer pentru că am îndemnat oamenii să se vaccineze împotriva HPV și vezi că nu am scăpat — as if așa funcționează medicina.)

în timpul ăsta, Australia e posibil să fie prima țară care eradichează cancerul de col uterin prin vaccinarea și screeningul populației. tu ai fost la control?

(dacă aș fi președinte, (și) asta aș face. și trenuri și cultură și echitate socială și wtf se-ntâmplă, citesc mai puține știri dar până și cu cancer și tot ajung lucrurile la mine)]

bref: it is possible to be a comfort for each other without anything but the knowledge of each other's thoughts.

adevărul e că le dorim oamenilor din jurul nostru binele. ce fain e când le-o și spunem.

doctorii care mi-au cusut cerul

să ne înțelegem, se voia un act performativ despre cum m-aș lăsa de fumat. și înainte de fiecare operație mi-am auzit gândurile despre fumat și o să scriu și despre asta, dar deocamdată vă povestesc despre parcursul meu medical.

știți bancul ăla cu unul care merge la doctor și după operație zice „mulțumesc, Doamne”, și doctorul răspunde „cu plăcere”? așa vă zic și eu: există zei, vi-i cobor din Olimp.

prima operație am făcut-o cu Dr. Iulian Filipov la Brașov. el a avut grijă să-mi traversez perioada de incertitudine. am așteptat diagnosticul împreună și am întors-o pe toate părțile. a venit cu cele mai bune soluții, să trimit biopsia în Germania, la Erlangen, și m-a îndrumat spre cea mai bună variantă de la noi: Prof. Dr. Horațiu Rotar. (cel pe care îl vedeți și în poză)

nu știu să vi-l descriu pe prof. Rotar. am trecut pe hol o dată când povestea cu un alt pacient într-un salon. cu blândețe, cu grijă, empatie, cu enorm de multe detalii medicale, astfel încât decizia să rămână în autonomia împăcată a pacientului. e imens. și ca profesionist și ca om.

din mine a tăiat mereu cu grijă pentru profesia mea, încercând să-mi protejeze funcționalitatea vocală. ne-am ofticat împreună când biopsiile s-au întors cu margini pozitive. și a știut mereu ce e cel mai bine să facă. a ajutat mult atitudinea și profesionalismul lui să iau lucrurile cu încredere și umor.

acum, la o săptămână după operație, nu am nici măcar un semiton diferit în voce. nici măcar o notă, niciun timbru subtil. impecabil.

la ce operații face el, ce am pățit eu e desert. e de făcut cu ochii închiși.

Dr. Teodora Iuga, tot chirurg, a fost acolo la fiecare despicare. a făcut cea mai bună glumă despre situația mea: că sunt ca la teleshopping — „stați, asta nu e tot, mai e ceva!” dar a zis-o înainte de ultima operație. când ne-am văzut după, am stabilit că am desființat compania. a comandat toată lumea oalele sub presiune de care avea nevoie. și că nu mai avem nici măcar cuțite de dat cadou.

i-am cunoscut și colegii domnului doctor de la clinica Rotar, pe cei de la etajul 2 și 3, de la asistente la recepție. o să mai trec pe la ei la cafea după ce termin rollercoasterul ăsta, așa mult mi-au plăcut.

îi mulțumesc și Dr. Anca Buta de la clinica Rotar, care mi-a povestit greutățile ei ca să mi le pot duce pe ale mele mai bine.

înapoi la spital: doctorița anestezistă Sînziana Bunea m-a culcat și m-a trezit de parcă dormisem după-amiaza. fără efecte adverse, fără complicații.

eu am și un sindrom de activare mastocitară cu urticarie cronică, deci trebuiau nimerite perfect și medicamentele și tuburile. nicio durere de cap, nicio amețeală. impecabil. a fost de gardă în noaptea ultimei intervenții. mi-a povestit despre etica ei, despre împlinirea de a face bine. o ador în secret pe Sînziana. (puteți să îi și spuneți).

3 operații au fost la Medicover Cluj. m-am împrietenit cu asistente, brancardieri, am văzut și căprioare. (nu zic mai multe despre spital, e nice, dar dacă au nevoie de strategie sau un pic de ajutor în HR, să mă sune pe mine. sau mai bine pe mama.)

mii de mulțumiri (e dintr-un spectacol fraza asta) și oncoloagei mele, Raluca Pătru, de la Spitalul Colțea, care e în contact cu toată echipa mea și m-a încurajat să-mi savurez viața și să-mi văd liniștită de premiera pe care o aveam scos in iunie.

iubire și terapeutei mele, Domnica Petrovai. dacă sunt bine datorită cuiva, e datorită ei și mamei. Domnica e alături de mine de la 20 de ani, cu pauze. dar din când în când mă mai duc la mentenanță, ca acum. (și Domnica e mama cuiva.)

le mulțumesc și mătușilor mele doctorițe, dr. Andreea Neculau și dr. Gabriela Lupu, și stomatoloagei dr. Anda Geczi. și vouă. care ați fost pansament, ați lucrat cot al cot cu doctorii pentru mine.

am citit toate mesajele, am răspuns la câte am putut, am gândit pentru fiecare:

may you be happy.

may you be free from suffering.

may you be free from physical pain.

may you be loved.

ps/disclaimer (să vă uitați și la serialul disclaimer)

poza asta e făcută acum o săptămână, la Brașov, după operație. azi sunt și mai bine. plec la Ideo Ideis, să povestesc cu adolescenții de acolo. festivalul care mi-a schimbat viața împlinește 20 de ani.

as vrea să mai scriu. o să postez ceva cu care nu-s mulțumită. aia e. sunt mai alintată de când m-am operat. și o fac pe internet. îmi place vara. și șprițul (sau cel puțin m-am gândit că sună interesant așa că l-am scris), dar n-am voie să beau și nici nu obișnuiam, posibil să fac o nebunie și să beau o coca cola zero azi. la la la. pa. pusi. :)