Mă las de fumat de față cu voi și sper să vă placă voyeurismul. N-avem timp de perdele.

„Mă las de fumat de față cu voi și sper să vă placă voyeurismul. N-avem timp de perdele.

Un jurnal despre renunțare scris ca un act de seducție care se vrea revoltă. Împotriva dependenței, a rușinii, a tăcerii. Scriu pentru că e mai greu să minți când o faci în fața tuturor. Nu promit rețete, dar garantez plăcere: de a scrie, de a citi, de a descoperi cum fumul se transformă în cuvânt.

Nicio zi nu seamănă cu alta, dar toate ard.”

Asta scriam pe 9 aprilie, când toată ideea Substack-ului despre asta era, despre lăsatul de fumat. Și cât de greu mi-ar fi. Fost. Între timp știe toată lumea (a se citi „toată” cum ziceam când eram mică și încercam să o conving pe mama că tuoaaată lumea merge la petrecere și rămâne peste noapte) ca am avut cancer, am și scris despre asta aici și încă o dată aici și evident că am abandonat discuția despre dependență de nicotină.

Mi-a fost și mult mai ușor să mă las de fumat decât mă așteptam, evident că odată ce am aflat diagnosticul nu a mai părut așa de complicat să nu mai fumez (thank you cancer), doar că am rămas cu niște cuvinte scrise și chef de spălat rufele în public. Poate ajută pe cineva.

Mă gândesc în continuare aproape zilnic la fumat, în momente diferite, cu toate că am unele triggere asemănătoare, dar am și dăți când mă pleznește candoarea faptului că mi-am întins (iar) mâna după pachetul de țigări.

Întâi vă arăt ce am scris în mai 2025 înainte de aflarea rezultatului rezultatul biopsiei:

„Am scris ce o să citiți mai jos la început aprilie parcă și am amânat până acum postarea că m-am tot gândit să mă reapuc și mi-era rușine, mi-era frică de judecată, sunt penibilă să fac asta live și poate că mă gândesc că nu o să reușesc să mă las de fumat.

Bașca, nu doar că mi-e frică, dar sper din tot sufletul cu fiecare zi care vine că mă voi reapuca de fumat. Nu cred că mi-am mai dorit vreodată să pierd mai tare ca acum.

În fine, mi-am dat seama post anestezia generală pe care am făcut-o luna trecută că, între a-mi păsa de părerile oamenilor și a mi se rupe nu e un pas așa de mare, iar eșecul în direct poate fi cathartic pentru mulți, pentru mine cel puțin, și sunt și eu curioasă cum o să jonglez prima oară când va trebui să admit că nu sunt așa vitează cum mă cred, așa că mă provoc să scriu aici.

Ca să nu aveți parte de senzații tari nejustificate: intervenția chirurgicală menționată mai jos a decurs bine, dar aștept un rezultat așa că o să povestesc despre ea altădată.” (ah the irony)

Înapoi la oile noastre (de pe 9 aprilie 2025, (pe 10 aprilie am făcut prima operație)):

„E 23:29. Tastez cu o țigară lângă laptop, cu o anxietate familiară. Way past my bedtime. Dar azi e ziua în care decid să mă las de fumat.

Mă las de fumat.

Privesc cuvintele astea pe ecran și îmi par absurde. Patru cuvinte care refuză să devină realitate. E ca și cum aș încerca să mă conving că pot să zbor. Teoretic posibil să renunț, practic imposibil de imaginat.

(Aleg să fac asta public pentru că am mai multă încredere în munca mea decât în mine. Pentru că am nevoie de un act performativ. De un ritual nou care să-l înlocuiască pe cel vechi. Să transform dependența de nicotină în dependență de cuvinte. De apreciere. De validare. Transform spectacolul dependenței într-un ritual public de renunțare. O să-mi vedeți tremuratul mâinilor.)

It’s all smoke and mirrors anyway.

Ce produc când renunț la fumat? Ce rămâne când dispar ritualurile? Nu e despre iluzia unui talent special, ci despre capacitatea de a schimba ceva în altceva. Despre curajul de a te uita la propria dezintegrare și de a o transforma în ceva care merită privit. Și până la urmă câți BANI economisesc?

Nu renunț la fumat din vreo aspirație către un corp purificat sau din dorința de a mă alinia cu austeritatea wellness contemporană - noua dogmă care promite elevare spirituală prin smoothie-uri verzi și trezit la 5 dimineața. Tânjesc în continuare după o porție mare de cartofi prăjiți de la McDonald’s cu sos sour cream și o înghețată McSundae cu caramel și extra topping de ciocolată în timp ce-mi fac vitamina C, D și glutathion intravenos. Contradicțiile sunt singurul teritoriu în care mă simt acasă.

Vreau să păstrez senzualul, exuberanța, excesul. Doar că vreau să fiu acolo când se întâmplă, nu doar spectatoare a propriei vieți, ascunsă după un nor de fum.

Cum arată anatomia gestului meu? Mănânc? Fumez. Sunt tristă? Fumez. Mă fut? Fumez imediat după, spre suprinderea și enervarea partenerilor mei - că prefer țigara în locul intimității. Mă enervez? Țigara e deja în aparat, mâna a pornit înaintea gândului. În pauza dintre acte, la gradină - stânga cum te uiți din public - știu că exact trei fumuri pot încăpea în timpul disponibil înainte să intru înapoi în scenă. Nu renunț la ele, ci le maximizez. E prima cafea. E mașină pornită, iar eu aprind țigara înainte să apăs ambreiajul. E pauză dintre replici. E pauză dintre tăceri. Fumez. Îmi umplu plămânii și trag conștient fumul mai ceva ca o respirație profundă în timpul unui meditații.

Mi-am construit identitatea în jurul acestor micropauze. Fumatul a fost modalitatea prin care am învățat să-mi acord permisiunea de a exista în afara timpului productiv. O pauză plătită cu moneda propriului viitor. O libertate iluzorie.

Fumez ultimele țigări simultan cu rescrierea narațiunii despre mine. Îmi prețuiesc libertatea și totuși sunt sclava acestui gest care a devenit extensie a corpului, aproape ortopedică în familiaritatea sa. Țigara, cea mai bună prietenă, mereu disponibilă. Scuză, alibi, pretext, justificare, interludiu, odihnă — un întreg vocabular construit în jurul unei combustii.

„Mai fumez și eu o țigară, lasă-mă în pace.” „Nu vezi că fumez?”, „Nu pot acu’, fumez o țigară.”, „Lasă-mă să mă gândesc un pic (în timp ce își aprinde o țigară).”. Dar nu e un timp pe care-l negociez cu mine, ci unul pe care-l dăruiesc altcuiva, altundeva. Minciuna perfectă: că îmi aparțin mai mult când fumez. Că sunt mai liberă când îmi performez dependența, când îmi joc rolul cunoscut. Ce o să mă fac de mâine când nu o să mai am scuza țigării și va trebui să mă confrunt cu respingerea pe care o primesc sau cea pe care o provoc? Cine o să fiu? Cum o să îmi mai iau timp pentru mine, eu care tind să mă ard în relație cu alții din cauză că mă abandonez?

De ce mă las? Pentru că e timpul să rescriu contractul cu propria corporalitate. Pentru că urmează o operație, deci am un pretext. Pentru că voiam demult. Pentru că libertatea reală înseamnă să poți alege să nu. Să îți fie ușor să alegi să nu faci ceva. Ceea ce părea emancipare (păi nu suntem noi femei care fac ce vor, ce pula mea) s-a cristalizat în închisoare. O pauză de nicotină e un spațiu mai generos decât pauza de fumat - un timp sustras din economia atenției, recuperat pentru sine.

Mă las de fumat în direct. “Performance art” într-o eră voyeuristică, când privirea colectivă poate fi atât povară cât și resursă. Iar spectacolul real va fi descoperirea că nicotina a fost mereu doar o intrusă, un parazit semiotic într-o ecologie personală care poate înflori și altfel.”

28 octombrie 2025: Am 6 luni, 18 zile și 13 ore de când m-am lăsat de fumat.

Voi? Fumați? V-ați lăsat? Cu ce dependență vă confruntați?