Nu mai doare lipsa de sens

Text scris între 9 și 10 mai 2025:

Am scos o tumoră din cerul gurii. Era benignă, probabil (între timp știm cu toții că m-am înșelat și am scris în postările trecute). Dar biopsia nu s-a putut pronunța, iar imunohistochimia a dat din umeri în limbaj științific. Aștept sa fie lamelele trimise în Germania, la un spital care studiază tumori ale glandelor salivare. Acolo, cineva o să se uite într-un microscop și o să afle ce am avut. Poate ceva rar, poate ceva banal, poate doar o variantă mai puțin clară a cuvântului “bine”. Poate o să-mi spună cuvântul ăla pe care ne temem și să-l gândim: cancer. (Boy was I wrong or right).

(Poză făcută la repetiția pentru Secundar pe 10 mai 2025).

Aseară a fost prima seară de când stau în incertitudinea asta când n-am putut să dorm de la un cuvânt. M-am uitat la mintea mea cum se întoarce pe toate părțile și nu mi-am zis nimic. Am încercat doar să mă uit și să nu mă cred, să aștept să mă liniștesc. Și m-am liniștit la un moment dat.

Mi-am visat diagnosticul azi-noapte. Era scris cu cerneală albastră pe un post-it galben. Un singur cuvânt, dar nu-mi amintesc care. M-am trezit cu un sentiment de claritate, ca și cum subconștientul meu încerca să-mi spună: “Nu contează ce scrie pe hârtie. Contează cum citești.”

Am râs singură în baie, periuța electrică zumzăind în fundal. Poate că asta e marea glumă cosmică - ne petrecem viața cerând răspunsuri pentru întrebări pe care nu știm să le formulăm.

Așa cum zilele astea, îmi aștept diagnosticul într-un fel de liniște agitată. Nu e panică, dar nici pace. E mai degrabă o luciditate pe care o poți purta doar dacă ai renunțat, temporar, să-ți mai explici totul.

N-am mai fumat de când e incert diagnosticul. Zilele fără fum au un alt ritm. Nu mai măsor timpul între țigări, ci între gânduri despre țigări, care devin din ce în ce mai rare.

Când fumam, durea totul mult mai tare. Fumam și îmi alimentam anxietatea. Fumam și durea totul cel puțin cât o țigară, dacă nu o aprindeam și pe următoarea. Paradoxurile adicției: caut alinare în ceea ce mă rănește. Amân durerea prin ceva care o intensifică. Ascund neliniștea în spatele unui gest care o face vizibilă pentru toată lumea.

Am 34 de ani și trăiesc o formă ciudată de maturitate care nu seamănă cu ce mi s-a povestit. Nu e despre responsabilitate sau ipoteci. E despre a rămâne vertical în fața unui necunoscut care nu se grăbește să-ți spună ce vrea de la tine. Să nu tragi concluzii din tăcere. Să nu proiectezi. Să respiri.

Mi-am dat seama că nu mai doare lipsa de sens. Nu pentru că am descoperit vreun sens superior și nici pentru că am înțeles că sensul nu e ceva ce se primește, ci ceva ce ești dispus să construiești. Cu dinții strânși, uneori. Cu tandrețe, alteori. Cu umor, dacă ești norocos. Cu vecini care bat în țeavă, cu guverne care îți fură viitorul și cu corpuri care nu mai ascultă. Nu. Cu toate că toate sunt valabile când avem de toate.

E despre cum într-un moment sensul pe care îl căutăm sau îl dăm vieții, devine un personaj secundar (joc Secundar azi la Teatrul Național și poate de asta mi-a venit cuvântul în minte).

(Fotografie de Adi Bulboacă pentru spectacolul Secundar de la Teatrul Național.

Eu des nu cred că lucrurile sau că viața are sens. Lipsa ei de sens si asumarea responsabilitatii fie pentru fericirea fie pentru nefericirea noastră e ceva greu de obținut. Fiecare are dreptul să își fută viața așa cum știe mai bine.

(Fac o paranteză aici că mă înfurie subiectul. Nu ma refer la idiviualism capitalism tampit privilegiat in care tu esti singurul responsabil de binele din viata ta si poti oricand sa manifesti o viata mai buna. Nu. Statul e direct implicat in bunastarea ta psihica si emotionala si de viata prin politicile pe care le aplica si noi suntem responsabili pentru el si pula mea scriu asta în timp ce mă uit cu îngrijorare că poate iese Simion președinte)

„Am devenit cine suntem nu doar din cauza trăsăturilor noastre, ci și pentru că am avut noroc.”
— Malcolm Gladwell, Outliers

Dar cum măsori norocul într-o societate care îți cere să fii propriul salvator și te ceartă când nu reușești? Cum mai arată responsabilitatea personală într-un sistem care ignoră contextul și preferă narativa miracolului?

Am fumat 17 ani. Măcar atât. 17 ani în care fiecare țigară a fost o paranteză. Uneori justificare, alteori armură. Când am simțit că alunec în anxietate, fumam. Când nu aveam vocea perfectă, fumam. Când reușeam ceva, fumam. Fumatul era și răsplată, și pedeapsă. Un dans toxic, dar familiar.

De când nu mai fumez, văd mai clar care sunt momentele în care vreau să fug. Le pot numi. Le pot prinde în cuvinte. Încă mă gândesc la fumat. Dar nu fumez. Și asta nu vine dintr-o voință eroică, ci dintr-o altă relație cu mine. Mă simt mare. Nu superioară, nu „vindecată”. Doar prezentă. Asta e tot ce pot spune cu adevărat: sunt aici.

Scriu pentru că, dacă treci prin ceva similar, fie de sănătate, de adicție sau de inimă albastră, vreau să-ți spun că te înțeleg. Nu că știu. Nu că am învățat lecția. Ci doar că înțeleg. Că uneori nu doare atât de tare ce e, cât doare incertitudinea. Spațiul dintre întrebări și răspunsuri. Acolo fumam cel mai mult.

Nu vreau să idealizez nimic. Nu am făcut pace cu toate. Dar nici nu mai port război. Am zile în care simt că iubesc lumea cu tot ce are absurd și stricat. Și altele în care vreau să urlu la știri. Dar ceva e nou: nu mai fug de mine. Mă las să văd. Să simt. Să trec.

Și cred că despre asta e sensul. Nu despre a-l găsi, ci despre a rămâne. În toate nuanțele de gri dintre vești bune și biopsii inconcludente. În pauzele vocale. În drumurile până la farmacie. În sfertul de secundă în care nu mai e frică.

Dacă o să trebuiască să fac o a doua operație — una mai invazivă, care să mă lase fără voce luni întregi — o s-o fac. Și dacă n-o să mai joc un timp, poate o să scriu. Poate vocea o să se transforme în altceva. Mi-am promis că orice formă aș lua, o să rămân eu. Martoră la propria poveste, indiferent ce cuvânt va scrie Germania pe lamelele mele.

Cum mă poți susține?
— Du-te la medic. Fă prevenție.
— Dă mai departe acest text.
— Nu fuma azi. Nici pentru tine, nici pentru mine.
— Dacă vrei, abonează-te. Scriu mai bine când știu că sunt citită. Îmi propun să scriu mai des.

(Fotografie de Adi Bulboacă pentru spectacolul Secundar la Teatrul Național).