Teatrul e singurul loc unde pot să-mi joc libertatea înainte s-o trăiesc.

Am fumat la niște spectacole (cândva între 20 aprilie și 1 mai 2025). Tot atunci e și scrisă bucata asta:

„E dimineață, cafeaua miroase a promisiune nerostită și mă lupt cu mine să nu mă ridic de pe scaun. În dulap e un dispozitiv de tutun încălzit, care mă cheamă ca o replică nerostită dintr-un film de în care personajul principal feminin (ah, sweet wishful thinking) își aprinde țigara, cu gene lungi și are o privire care spune mai mult decât cuvintele. Vreau să fumez. Nu țigări normale, alea au gust de cenușă stătută. Ceva care să-mi umple gura de fum și să mă facă să mă simt vie, ascuțită, ca o replică tăioasă livrată fix la timp.

M-am întors la teatru imediat după operație. (Încă aștept o analiză, un răspuns care să-mi spună ce se ascunde sub pielea mea. Nu deschid subiectul acum - dar am scris despre cancer aici.) Scena e ca o gură de aer. Nu doar pentru că sunt dependentă de muncă, ci pentru că acolo, când mă cufund cu totul în ce fac, vocea aia care mă judecă non-stop – un critic invizibil, cu ochelari și ton condescendent – dispare. E starea aia de flow, când nu mai sunt eu și rolul, eu și lumea, eu și defectele mele. E doar un prezent curat, ca o respirație care nu se împiedică. Și, ciudat, în momentele alea nu simt nevoia de tutun. Ca și cum focul din mine ar arde mai bine decât orice țigară.

(fotografie de la repetițiile pentru spectacolul Nimic nu e întâmplător)

Dar dorința de a fuma e ca o replică pe care o știi pe de rost – iese din tine înainte să apuci să te gândești. Ortega y Gasset zicea că îndrăgostirea e o „imbecilitate tranzitorie” – o prostie care-ți fură mințile pentru o vreme. Fumatul meu e la fel, doar că „tranzitorie” a devenit o glumă proastă care durează de ani. Știu că țigara nu-mi dă nimic real, doar stinge o lipsă pe care tot ea a inventat-o. Și totuși, o vreau. Mă tot gândesc la adicție și îndrăgostire, poate pentru că amândouă declanșează mecanisme care ne fac să credem că nu putem fără. Nu vreau să vă spulber iluziile cu concluziile mele cinice, ci să vă îndemn să vă îndoiți de ce gândiți. Să alegeți gândurile la fel de conștient ca acțiunile. Sună ciudat, nu? Pentru că abia suntem obișnuiți să ne filtrăm faptele, dar vocea aia din cap, cu care ne confundăm prea des, o lăsăm să curgă necontrolat. Renunțarea la fumat m-a învățat să mă detașez, să privesc gândul „vreau o țigară” ca pe o replică pe care pot s-o rescriu.

În fine.

Când am jucat Exil, am avut un moment care m-a scuturat. Pe masă era pachetul de țigări, ca de obicei. Irina Movilă spunea un banc, cu râsul ei care face scena să vibreze, iar eu i-am luat chibriturile din mână, ca de obicei. Mi-am aprins țigara, ca în fiecare spectacol. Dar de data asta, în timp ce trăgeam primul fum și-mi spuneam replicile, m-am gândit: Aș fi putut să n-o aprind. Nu era obligatoriu. Nimic nu mă forța. Și apoi am simțit gustul – ca o scrumieră uitată pe o masă de bar, ca o minciună care nu mai convinge pe mine, dar convinge 1000 de oameni seară de seară. Am continuat scena, dar în capul meu era alt spectacol: Pot să exist fără asta. De ce vreau ceva ce nici măcar nu-mi place?

(fotografie din Exil făcută de Florin Ghioca)

E ca atunci când repeți că ai nevoie de o pauză, că ești obosită, că vrei să te oprești – dar nu te oprești. Și nevoia aia devine o povară mai grea decât oboseala însăși. Așa simplu ar fi dacă nu ne-am bloca de fiecare dată în ruminarea nevoii ci doar ne-am satisface-o. Fără să ne plângem de proces.

Țigara e pauza mea care nu există. E un gest pe care-l fac ca să mă mint că am control, că îmi aparțin. Dar adevărul e că libertatea mă sperie mai tare uneori decât dependența. Să recunosc că pot alege, în fiecare clipă, să nu fumez. Că nu nicotina mă ține prizonieră, ci propria mea încăpățânare de a nu schimba replica. (Iar ăsta e doar un text pe care nu îl cred, dar vi-l împărtășesc. În minciună poate că suntem cei mai sinceri uneori.)

În Secundar, am o pauză de două scene. Stau în culise și aud vocea Cosminei de pe scenă: „Ce înseamnă pentru voi succesul?” Mâna mea o caută pe Corina, asistenta de regie, caută, evident, țigara ei. O iau, aprind, trag un fum. Corina ridică o sprânceană, dar nu zice nimic. În culise, fumatul e ca o confesiune nerostită – nu e pentru spectatori, e pentru mine. Dar chiar și acolo, sub lumina slabă a becului din spate, mă lovesc de același gând: De ce fac asta? Și totuși, pe scenă, pot să fiu altcineva – cineva care nu are nevoie de tutun ca să se simtă întreagă.

(fotografie din Secundar - nu știu de cine e făcută)

Poate teatrul e singurul loc unde pot să-mi joc libertatea înainte s-o trăiesc. Pe scenă, totul e permis – să fiu slabă, să fiu puternică, să fiu eu sau altcineva. Dar în culise, în viața asta care nu are regizoare (că m-am plictisit de masculin pentru orice demiurg), alegerea e doar a mea.

Stau aici, cu cafeaua care se răcește, și mă întreb dacă să mă ridic să iau tutunul din dulap, eu decid dacă trag un fum sau las focul să se stingă.

Mă duc la Ikea să-mi iau o plapumă de vară. M-am lăsat de fumat de vreo 20 de zile. Am fumat doar la cele 2 spectacole menționate. Nu mi-am cumpărat țigări. Mă gândesc încontinuu la fumat și dacă ne vedem aș aprecia dacă ai râde la replica: „ai cumva o țigară?” pe care o să o strecor cu siguranță în conversația noastră, fie ea despre vreme sau despre sensul vieții. ”

N-am mai fumat de 6 luni, 29 de zile și cât ți-a luat ție să citești textul ăsta. Tu cu ce dependență te confrunți?

(fotografie din Secundar făcută de Adi Bulboacă)